Cuvinte nepotrivite

andrei Lifestyle

Vi s-a intamplat vreodata sa va sufocati cu propriile vorbe? La repezeala spuse, negandite sau, mai rau, aruncate cu o anume otrava de care nici macar nu erati constienti?
Mie… da. Ohooo, de cate ori… Recent chiar, mi-a spus cineva, printre altele: “vreau sa merg si eu cu tine la biserica intr-o duminica“. Replica mea, taioasa si stupida a fost: “ce sa faci tu la biserica, ce sa cauti acolo?! Nu e mare scofala”. Nu am mai primit raspuns… omul probabil ca si-a inghitit vorbele…
Ce sentiment sau ce urma a lasat acest schimb de replici in sufletul lui? Nu stiu. Dar intr-al meu? Greu de spus, de explicat, de justificat. Pot gasi o mie de motive pentru care am spus… ceea ce am spus. Niciunul, insa, nu e realitate, nu e adevar, nu e miez. Toate ar suna fals, artificial.
M-am trezit ca rostesc incisiv – cu o mandrie si o aroganta pe care nu le stiam/cunosteam ca fiind ale mele – cuvinte aspre, care pot distruge increderea unui om, sau chiar propria-mi incredere, in ceea ce sunt. Mai bine zis, in ceea ce spun (mai mereu) ca sunt, sau, mai curand, ca imi doresc a fi…
Ce cautam eu la biserica… cu asemenea replici… asta e deja alta poveste. Cu atata venin scuipat printre dinti, ce MAI cautam eu intr-o biserica? Sa spun o ruga? Sa ascult cantarea? Sa aprind lumanari pentru vii, sau pentru cei adormiti? CE mai cautam eu acolo? Harul? Iertarea? Indrumarea? Hm… Cand tot timpul slujbei mi-au rasunat in cap numai acele aspre cuvinte… ale mele vorbe – ca o osanda ce avea sa-mi zguduie tare si asa atat de putina credinta din inima mea.

Vorbe pentru care nicicand nu voi putea cere iertare indeajuns…
Ma urmaresc si azi cuvintele mele… acelea si multe altele… si tacerea lui. De parca as vrea sa le sterg, dar nu gasesc un burete suficient de bun incat sa mi le curete cu temei, dar si cu folos din propria memorie si din suflet… De parca as vrea sa mi le iau inapoi, sa le amestec cu miezul de iubire presarat de el asa de atent peste fiinta mea in ultima perioada si sa le transform in blandete. Doar in cald si blandete. Nu in asprime si asperitati. Dar nu e asa. Cuvintele nu pot fi luate niciodata inapoi. Si sunt multe cele pe care mi-as fi dorit sa nu le fi rostit niciodata… de-a lungul timpului.
***
Pasii mei spre biserica sunt pasi anevoiosi, cel mai adesea parcursi din rutina, in vreme ce inima tace. Sau canta adesea fals melodia unei rugaciuni mai mult sacadate. Seara, insa, in lumina lunii, atunci cand tac, iar tu esti aproape (sau nu)… ma rog Domnului sa ma ierti. Chiar daca tu nu stii sau nu ai aflat asta inca.

You May Also Like..

Suflete privite prin sticla

– Suflete, mai tii minte cand ne-am asezat fata-n fata… la acea masa, cu pahare aburind a racoare prin care […]

Pictura pe inima

– poveste – Pictez pe inima ta. Culorile mi se amesteca in minte, iar fragmentul asternut azi pe sufletul tau […]

De ce nu imprumut eu carti

Buna ziua. Am sa va spun de ce nu imprumut eu carti nici altora, nici de la altii. Pentru ca […]